DUMINICA FLORIILOR, DUMINICA ÎMPĂRĂŢIEI

    Intrarea triumfală a lui Iisus în Ierusalim reprezintă, fără doar şi poate, apogeul vieţii sale pământeşti.
    Ascultând predica de pe munte, „mulţimile erau uimite de învăţătura Lui, că îi învăţa ca unul care are putere, iar nu cum îi învăţau cărturarii lor.” (Matei 7, 28-29). Discursul Său este convingător şi are atâta forţă încât slujitorii trimişi de arhierei să Îl prindă pentru a fi judecat şi condamnat, nu numai că nu îndrăznesc nici măcar să se atingă de El, dar au curajul de a se justifica astfel în faţa sinedriului, cel mai înalt for religios iudeu al vremii: „Niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte omul acesta” (Ioan 7, 46).
    Peste tot pe unde mergea, Iisus îşi însoţea predica cu tămăduirea tuturor bolnavilor care îi erau aduşi înainte. „Şi a străbătut Iisus toată Galileea, întrând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia împărăţiei şi tămăduind toată boala şi neputinţa întru popor.[...] şi aduceau la El pe toţi cei aflaţi în suferinţă şi cuprinşi de multe feluri de boli şi de chinuri, pe demonizaţi, pe lunatici, pe slăbănogi, şi El îi vindeca” (Matei 4, 23-24).
    Mesajul nou şi vindecările miraculoase îi creează foarte repede o imensă popularitate: „Şi mulţimi numeroase mergeau după El, din Galileea, din Decapole, din Ierusalim, din Iudeea şi de dincolo de Iordan.” (Matei 4, 25). Aceste mulţimi de oameni îl urmau şi chiar Îl căutau până în locuri depărtate de zonele locuite. În acest context, Iisus săvârşeşte cele două minuni ale înmulţirii pâinilor şi a săturării unor grupuri mari de oameni. Evangheliile consemnează 5000, respectiv 4000 de bărbaţi, „afară de femei şi copii” (Matei 14, 21 şi 15, 38). Aceste minuni au impresionat pe oameni mai mult decât vindecările şi cuvintele: „Iar oamenii văzând minunea pe care a făcut-o, ziceau: Acesta este într-adevăr Proorocul, Care va să vină în lume. Cunoscând deci Iisus că au să vină şi să-L ia cu sila, ca să-L facă rege, S-a dus iarăşi în munte, El singur. (Ioan 6, 14-15).
    Însă evenimentul decisiv care a declanşat această primire a fost învierea lui Lazăr. (Ioan 12, 18) Iisus mai înviase alte două persoane: pe fiica lui Iair şi pe fiul văduvei din Nain. Însă acestea două nu apucaseră să fie înmormântate. În cazul lui Lazăr, moartea intrase pe deplin în drepturi. El era mort de patru zile şi îngropat.
    Este evident că mulţimile au înţeles că Iisus are puteri neobişnuite. Şi deşi nu sunt lămuriţi în privinţa identităţii sale şi a originii acestor puteri, ei sunt determinaţi, hotărâţi să beneficieze de pe urma lor timp cât mai îndelungat. Mulţimile văd în Iisus pe Împăratul care le poate asigura hrana (gratis şi fără muncă), sănătatea şi eventual longevitatea. Era suficientă o simplă rugăciune, de multe ori nici atât. Ce-şi puteau dori oamenii mai mult de la un conducător? Iată de ce Îl întâmpină ca pe un Împărat. Aceste lucruri ei nu le puteau primi din partea conducătorilor lor, fie ei politici sau religioşi, care erau la urma urmelor tot oameni. În plus, o instaurare a lui Iisus în sensul dorit de mulţime ar fi însemnat înlăturarea castei conducătoare religioase, căci Iisus îşi manifestă evident dezacordul faţă de modalitatea separatistă, formală şi juridică în care înţeleg ei să îşi practice religia. El face vindecări în zi de sâmbătă, stă la masă cu vameşii şi păcătoşii, se lasă atins de desfrânate. Sancţionează verbal anumite practici precum corbanul, spălarea mâinilor înainte de masă, şi, mai ales, folosirea religiei în scopul dobândirii de favoruri, onoruri şi a unei cât mai bune stări materiale.
    Astfel că acelaşi moment, pentru conducătorii religioşi ai evreilor, are o cu totul altă semnnificaţie. Ei nu vedeau în Iisus decât un sărăntoc dintr-o provincie îndepărtată de Ierusalim, fără legături intime cu cercurile superioare ale puterii religioase şi statale, fără nici o pregătire intelectuală sau profesională autorizată oficial. Acesta, cu putere de la Belzebul face minuni şi ţine cuvântări populiste pentru a câştiga poporul de partea lui, în scopul uzurpării puterii religioase şi civile. Ei îşi vedeau ameninţate în primul rând privilegiile lor de castă conducătoare, deşi motivaţiile lor „oficiale” se referă la o inevitabilă intervenţie armată a puterii romane, în cazul în care Iisus ar fi acţionat în sensul anticipat de ei. Aceată intervenţie ar fi putut avea drept urmare o nouă robie sau un nou exil. Iar cel babilonic era destul de prezent în conştiinţa colectivă a evreilor. Iar pentru conducători, ar fi însemnat acelaşi rezultat: pierderea privilegiilor de castă.
    Astfel se explică soluţia logică asupra căreia au convenit: uciderea lui Iisus. Ea se va înfăptui în numele apărării neamului evreiesc şi a religiei sale, chiar cu riscul de a omorî un evreu (Iisus) şi a încălcării a înseşi acestei religii.
    Trebuia acţionat cât mai repede, căci Iisus, după ce acceptase primirea triumfală, îşi continuase drumul şi intrase în templu, inima şi vestigiul şi simbolul prin excelelnţă al neamului şi religiei iudaice. Iar în acest loc sacru, El a avut o manifestare de autoritate foarte alarmantă pentru casta conducătoare: i-a alungat pe vânzători din templu (Matei 21, 12-13). În acelaşi timp, tot în templu, sub strigătele de bucurie şi osanalele copiilor, El continuă să vindece pe toţi bolnavii care vin la El. (Matei 21, 14-17). În plus, printre cei care se aflau atunci în Ierusalim şi care Îl întâmpinaseră erau şi iudei din diaspora şi păgâni convertiţi. Iisus ajunge astfel cunoscut în toată lumea iudaică. (Ioan 12, 12 şi 20-22).
    Ca să îşi atingă scopul, ei urmează un plan logic, pe care îl pregătesc de comun acord, deşi cel puţin două grupări (saducheii şi fariseii). Înainte de toate trebuia aflat dacă Iisus are susţinere politică sau armată. Cum procedează? Îl întreabă direct: „Cu ce putere faci tu acestea? Şi cine ţi-a dat acestă putere?” Răspunzând, Iisus le-a zis: „Vă voi întreba şi Eu pe voi un cuvânt; de-Mi veţi răspunde la el, vă voi spune şi Eu cu ce putere fac acestea: Botezul lui Ioan, de unde a fost?: din cer sau de la oameni?” Iar ei cugetau în sinea lor, zicând: „De vom zice: Din cer!, ne va spune: Atunci, de ce nu i-aţi dat crezare?; iar de vom zice: De la oameni!, ne temem de popor, fiindcă toţi îl au de profet”. Şi ei, răspunzându-I lui Iisus, au zis: „Nu ştim”. El le-a zis: „Nici Eu nu vă spun cu ce putere fac acestea....” (Matei 21, 23-27).
    De fapt Iisus le-a răspuns şi ei au înţeles esenţialul: ca şi Ioan, Iisus nu avea nici o putere lumească...
    Totuşi, le era greu să îl prindă pentru că Iisus era tot timpul înconjurat de oameni, or ei „se temeau de mulţime, căci Îl socotea profet” (Matei 21, 46).
    În faţa mulţimilor, atât saducheii, cât şi fariseii provoacă discuţii spre a-L prinde în cuvânt (Matei 22, 15) şi pentru a-i ştirbi din prestigiul pe care îl avea înaintea oamenilor şi a le fi astfel mai uşor să-l prindă. Însă răspunsurile Sale îi uimeau şi pe cei care Îl întrebau, şi pe cei ce ascultau.
    Cea mai bine ticluită a fost tentativa de atragere a Sa sub incidenţa legii romane. În acest scop, ei s-au dus la Iisus împreună cu irodianii. Aceştia erau susţinătorii regelui Irod, prieten al romanilor. Ei aveau rolul de martori în dispută şi ar fi urmat să-L denunţe pe Iisus pentru un eventual răspuns nepotrivit la întrebarea: „Se cuvine să dăm dajdie cezarului sau nu?” Nu reuşesc deoarece Iisus le dă celebrul răspuns „Daţi-i dar cezarului cele ce sunt ale cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” de care se minunează chiar şi ei. (Matei 22, 15-22).
    Apariţia neaşteptată a lui Iuda Iscarioteanul care s-a oferit să îl trădeze a fost şansa nesperată de care au profitat şi pe care au fructificat-o. (Matei 26, 14-16).
    Astfel L-au înţeles pe Iisus contemporanii Săi. Deznodământul, moartea lui Iisus în modul cel mai ruşinos cu putinţă a însemnat pentru popor o mare dezamăgire: „noi nădăjduiam că El este Cel ce avea să izbăvească pe Israel” (Luca 24, 21), iar pentru arhierei şi mai-marii poporului consolidarea puterii şi satisfacţia obţinerii unei victorii vis-a-vis de autoritatea romană. „Şi Pilat a hotărât să li se împlinească cererea. Şi le-a eliberat pe cel aruncat în temniţă pentru răscoală (Baraba) şi omor, pe care îl ceruseră ei, iar pe Iisus L-au dat la voia lor. (Luca 23, 24-25).
    Totuşi, care este semnnificaţia pe care vrea El să o dea intrării în Ierusalim? Ce a vrut El de fapt să se înţeleagă din minunile sale?
    Întreaga Sa activitate a stat sub semnul vestirii şi arătării Împărăţiei cerurilor. Deşi Iisus a făcut multe vindecări, Evangheliile relatează cu de amănuntul numai un mic număr. Mulţimile vedeau în El un doctor al trupurilor în sensul strict tehnic al cuvântului, pe când El a vrut să se afirme ca un restaurator atât al trupului cât şi al sufletului. „Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta.” (Matei 9, 6).
    În privinţa înmulţirii pâinilor, Iisus înţelege cât se poate de bine efectul lor: „Adevãrat, adevãrat zic vouã: Mã cãutaţi nu pentru cã aţi vãzut minuni, ci pentru cã aţi mâncat din pâini şi v-aţi sãturat. Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rãmâne spre viaţa veşnicã şi pe care o va da vouã Fiul Omului, cãci pe El L-a pecetluit Dumnezeu-Tatãl.” (Ioan 6, 26-27).
    Iisus, este Împărat trimis nu spre binele şi bunăstarea vremelnică a unor oameni deşi numeroşi, dar totuşi limitaţi ca număr. Trebuiau să creadă că împărăţia Lui nu este politică, „nu este din lumea aceasta”, şi totuşi, paradoxal, pentru lumea aceasta şi prezentă în lumea aceasta.
    Împărăţia lui Hristos înglobează în sine totul şi toate, ea adună lucrurile potrivnice într-una: conducători şi popor, iudei şi elini (păgâni). Însă, poate cea mai importantă caracteristică este revelarea cuprinderii vieţii pământeşti şi a celei veşnice, deopotrivă, cea din urmă continuând-o pe cea dintâi. Iar moartea, în acest context nu este decât un prag, o simplă graniţă. Acest cadru obligă la o evaluare a vieţii pământeşti din perspectiva celei veşnice, cea dintâi devenind stadiul de pregătire intensă, continuă, lucidă şi crâncenă a celei din urmă.
    Mesajul vieţii lui Iisus este cât se poate de limpede. Aşa cum El a avut drept scop revelarea bucuriei Împărăţiei, în fiecare cuvânt, gest şi moment al vieţii Sale, tot astfel noi ca ucenici ai Lui trebuie să ne transformăm viaţa până la nivelul cel mai intim şi mai cotidian, în aşa fel încât fiecare cuvânt, gest şi moment al vieţii noastre să însemne tot atâtea eforturi de intrare întru bucuria Domnului, Dumnezeului, Mântuitorului şi Împăratului nostru, Iisus Hristos, birutorul lumii acesteia, al păcatului, al morţii, al iadului şi al diavolului.

IN PLUS
    Ceea ce e neobişnuit este faptul că, deşi Iisus îl iubea pe Lazăr şi aflase de iminentul sfârşit al acestuia, inainte de înfăptuirea lui, El nu se grăbeşte deloc să îl salveze, aşa cum a făcut cu alţi bolnavi pe moarte. De unde şi o cârtire la adresa Lui din partea celor apropiaţi de familia lui Lazăr: „Oare el, care a deschis ochii orbului, nu putea face ca şi acesta să nu moară?...” (Ioan 11, 37). De ce a procedat Iisus astfel? Întrebat asupra acestui lucru de ucenici, Iisus le răspunde: „pentru ca voi să credeţi...” (Ioan 11, 15). Cine să creadă? În primul rând, ucenicii şi, prin extensie, Biserica. Ce să creadă? Să se încredinţeze că El este o Împărăţie universală în timp, în spaţiu, care nu cunoşte graniţe de neam, de teritoriu, de castă, de gen, de timp. Ea trece peste orice necazuri, lipsuri şi primejdii, ea este mai înainte de toate prezenţa Lui înăuntru celor care cred în El. Manifestarea concreată şi distinctivă a acestei Împărăţii este întruparea lui Hristos în viaţa personală prin iubirea jertfelnică.
    Este posibil ca în minţile multor contemporani, dacă ar medita cât de puţin asupra vieţii Sale, tocmai acest moment, şi nu altele, precum minunile sau discursurile (predicile) să trezească cea mai adâncă admiraţie.