Comunitatea ortodoxa a surzilor din Bucuresti - MANASTIREA RADU VODA istoric

Purtând numele Sfânta Troiţă, mănăstirea a fost întemeiată de voievodul Alexandru al II-lea Mircea (1568-1577) şi Ecaterina doamna. În 1595 sfântul aşezământ cade în mâinile turcilor. După bătălia de la Călugăreni, Sinan Paşa fortifică Sfânta Troiţă cu palisade, cu valuri de pământ şi cu bastioane. De altfel tot oraşul este întărit de turci, dar după bătălia de la Târgovişte din octombrie 1595, Sinan este silit să se retragă din faţa armatelor biruitoare ale creştinilor. Distruge însă toate fortificaţiile pe care le ridicase şi dărâmă până în temelie Mânăstirea Sfânta Troiţă.
Au umat vremuri tulburi, oraşul fiind jefuit, incendiat şi distrus când de turci, când de tătari, când de propriile armate ale voievozilor creştini. Călugării abandonează Sfânta Troiţă şi se refugiază la Mânăstirea Mihai-Vodă. Timp de câteva decenii, frământările şi desele schimbări la tronul Ţării Româneşti nu au dat răgaz pentru refacerea mânăstirii.

Păstrând planurile şi elevaţia edificiului original, în 1614 voievodul Radu Mihnea (1601-1602, 1611-1616, 1620-1623) începe reconstrucţia. Din această perioadă biserica va fi cunoscută sub numele ctitorului. Fiul şi urmaşul său la domnie, Alexandru Coconul (1623-1627) se îngrijeşte de zugrăvirea bisericii.

Planul şi formele arhitectonice ale bisericii Mănăstirii Radu-Vodă sunt inspirate de biserica episcopală de la Curtea de Argeş. Planul este triconc, cu turlă pe naos, cu un pronaos lărgit, acoperit cu trei turle, cea principală sprijindu-se pe douăsprezece coloane simbolizând cei doisprezece apostoli.

   Faţadele, împărţite printr-un brâu în două registre de înălţime inegală, au o decoraţie simplă, constând din firide cu arhivolte intrânde. Ultima restaurare, condusă de arhitectul Ştefan Balş, a fost făcută în perioada 1967-1974. A urmat repictarea bisericii. Restaurarea a adus edificiului formele arhitectonice iniţiale. (Ruinându-se partea superioară a bisericii, aceasta fusese reconstruită către mijlocul secolului al XIX-lea în stilul neogotic la modă atunci). Totodata i-a fost adăugat pridvorul care se păstrează şi astăzi. În interior impresionează iconostasul de expresie barocă şi pietrele de mormânt din pronaos. Una dintre cele mai vechi este cea a lui Vlad Voievod, fiul lui Mihnea Turcitul, mort la sfârşitul secolului al XVI-lea.
   Mormântul ctitorului se găseşte pe dreapta, în nişa dintre pronaos şi naos. Pe piatra aşezată de fiul său, o inscripţie aminteşte domniile „celuia ce au fost binecinstit şi de Hristos iubit Domn creştin Radu Voevod ce au fost Domnu Ţării Româneşti şi Moldovei şi multe războaie au biruit şi iar au venit de la cinstita Poartă ş-au fost al doilea rându Domnul Ţării Româneşti şi şi-au lăsat steagul fiului său ce e mai sus scris şi iar s-au dus de-au fost Domn Ţării Moldovei; şi acolo s-au pristăvit întru cetatea Hârlău în luna Ghenarie 13 zile şi cu mare cinste i-au adus trupul dumnealui şi l-au îngropat în luna lui Februarie în 5 zile duminică. Aicea zac oasele dumnealui. Dumnezeu să-l iarte în Împărăţia Cerului adevărat; ani 7134” (1626).
   La nord de biserică se păstrează turnul-clopotniţă, ultimul vestigiu al puternicei incinte mânăstireşti de odinioară. Deasupra intrării dinspre sud, o inscripţie aminteşte că după cutremurul din 1802 mănăstirea era într-o stare „vrednică de plâns”. Refacerile ulterioare i-au redat înfăţişarea din secolul al XVI-lea.
   Clădirile Seminarului Teologic, aflate la sud de biserică, datează din 1893 şi au fost construite prin grija lui Ion Scorţeanu şi a surorii sale Maria Şchiopescu, ca Internat Teologic. Până la construirea Bisericii “Sfântul Meletie, Arhiepiscopul Antiohiei”, aici oficiază preotul Victor Preoteasa, transpuse în limbajul mimico-gestual, slujbele pentru credincioşii cu deficienţe auditive din Bucureşti.