Asociaţia Naţională a Surzilor din România fondată în 1919, condusă în prezent de Mihail Grecu – preşedinte (surd) şi de Bădescu Lucian – secretar (auzitor), are un rol important în asigurarea desfăşurării unui forum de dezbatere pentru persoanele surde, instituţionalizează şi formalizează structura comunităţii. Reprezentând comunitatea, ea răspunde dificultăţilor membrilor săi şi reprezintă opiniile în cadrul unei platforme mai largi de public şi a dezbaterii politice.

      Comunitatea surzilor este constituită din oameni care au pierderi de auz în diferite grade şi, deloc surprinzător, din oameni auzitori. Aceştia din urmă devin membri “de facto” fie pentru că s-au născut într-o familie de surzi, fie pentru că se identifică puternic cu această comunitate prin folosirea limbajului mimico-gestual şi prin intrarea în viaţa ei culturală. Deşi răspândită printre auzitori, comunitatea surzilor are o coerenţă puternică şi simţul propriei identităţi. Cel mai important în contextul cumunităţii surzilor este faptul că ei au în comun moştenirea culturală, limba, experienţa de viaţă şi simţul identităţii.

   În România, surzii sunt estimaţi la numărul de 30.000. Ca peste tot în lume, ei trăiesc printre auzitori, deşi nu au cu aceştia foarte multe contacte care să depăşească cadrul cotidian obişnuit. În acest fel, surzii sunt un paradox. Deşi sunt în mijlocul lumii, al tumultului oraşului şi al modernităţii, ei sunt singuri, neluaţi în seamă, consideraţi o povară de către Stat din cauza problemelor pe care le ridică „integrarea” lor în societate, adică normalizarea lor, sau, altfel spus, aducerea lor la acelaşi numitor cu auzitorii. Care este acest numitor comun? Comunicarea verbală, însuşirea culturii auzitorilor, încadrarea într-un loc de muncă. În acest sens, Statul este solicitat să aloce sume importante sistemului de educaţie specială şi alocaţiei de handicapat, pe lângă alte subvenţii. Aceasta pentru că auzitorii şi Statul lor văd în surzi nişte handicapaţi sau cel mult un grup de handicapaţi. Trebuie remarcat progresul literaturii de specialitate (de surdologie) de a se muta de la viziunea individuală – surdul handicapat – la cea socială – surzii, grup social. Văd în aceasta o recunoaştere indirectă a surzilor ca societate separată, distinctă de cea a auzitorilor.
   Pentru a aplana incidenţa deficienţei, la nivel oficial, surzii acceptă statutul de „handicapaţi”, însă, concret, ei se manifestă ca o lume aparte, ca o minoritate lingvistică şi culturală. Sunt o minoritate lingvistică pentru că ei se folosesc de acelaşi limbaj – limbajul mimico-gestual (LMG). Surzii sunt, de asemenea, o minoritate culturală, pentru că LMG este vehiculul culturii lor orale (teatru, cântece, glume etc.), însă cultura surzilor nu se opreşte aici. Spiritul lor creativ se manifestă în toate domeniile culturale cunoscute şi ale ştiinţei: beletristică, poezie, eseu, pictură, design, arhitectură, muzică (să îi numim pe Edison, Goya, Beethoven). De asemenea, surzii au o istorie, a cărei principală reuşită este cristalizarea conştiinţei de apartenenţă la comunitatea surzilor şi a încrederii de a păşi în viaţă cu această deficienţă, ceea ce înseamnă o asumare a ei. Marea înfrângere este însă educaţia orală.
   Surzii sunt un neam. De ce „neamul surd”? Dacă celor două coordonate de mai sus, limbajul şi cultura, adăugăm că 5% dintre oameni sunt surzi ereditari avem principalele atribute specifice unui neam, care trăieşte într-o ţară fără frontiere.
Pentru a se integra în comuntatea deficienţilor de auz, persoana surdă trebuie să-şi asume surditatea, să înveţe limbajul mimico-gestual şi să participe la viaţa socială a acestei comunităţi. Însă, pentru că trăieşte şi printre auzitori, surdul are nevoie să cunoască limbajul scris, labiolectura şi eventual să aibă o pronunţie cât mai bună. Acestea se însuşesc prin educaţie, cerând efort, răbdare şi specialişti. Ele au avut şi încă au o pondere importantă în educaţia şcolară a surzilor, în timp ce limbajul şi cultura lor sunt excluse, nerecunoscute sau neglijate de către educatori. Surzii recunosc importanţa acestui fel de educaţie, cu unele obiecţii: accentul unilateral pus pe scris, labiolectură, logopedie, în detrimentul învăţării LMG, face ca persoana surdă să fie capabilă de o oarecare capacitate de integrare, niciodată completă, în societatea auzitorilor, iar integrarea în comunitatea surzilor este descurajată; scrisul este o reflexie a limbajului verbal şi în consecinţă amândouă sunt produsul specific al mentalului auzitorilor. Pentru surzi, limba auzitorilor, atât în forma verbală cât şi scrisă este o limbă străină şi o învaţă aşa cum românii învaţă germana de exemplu. Drept urmare, surzii se văd pe ei înşişi ca pe o comunitate biculturală şi bilingvă, după modelul unei comunităţi româneşti din Germania, de exemplu.
   Pentru viitor, surzii au propriile aspiraţii şi idealuri: recunoaşterea folosirii LMG ca limbă maternă, educaţie, la toate gradele, în LMG, cu profesori surzi, accesul la informaţie prin LMG (adică dreptul la interpret la TV, în instituţiile statului, întruniri oficiale etc.). Toate acestea reprezintă, în fapt, unicul şi supremul ţel, acela de a avea libertatea de a-şi trăi viaţa ca surd şi de a-şi valorifica experienţa acestei vieţi de surd. De ce? Pentru că surzii, ca neam, se văd ameninţaţi din mai multe direcţii:

• din punct de vedere educaţional, prin desfiinţarea şcolilor speciale şi includerea elevilor în învăţământul de masă;

• tehnologic, prin protezele auditive şi, mai nou, implantele cohleare, care dau senzaţia – nu surzilor, ci celorlalţi – de reparare completă, persoana deficientă putând „funcţiona” normal. Totuşi, practica a dovedit că aceste soluţii tehnico-medicale nu pot avea acelaşi randament ca un auz sănătos;

• cultural, prin faptul că sunt auzitori care se implică în viaţa surzilor, învaţă LMG ca pe ceva exotic, existând pericolul de a-i considera pe surzi ca variaţie a speciei umane, pe care auzitorii o studiază din curiozitate;

• genetic, pentru faptul că s-au făcut progrese care au permis identificarea genelor responsabile pentru surditatea ereditară. Aceste gene transmit însă şi alte caracteristici, modificarea lor însemnând o schimonosire a genomului uman.

   Comunitatea surzilor ortodocşi nu acoperă în întregime membrii filialelor. Ea este constituită în general din persoane adulte, majoritatea pensionari. Uneori nici tinerii nu lipsesc. Grupul celor care frecventează biserica continuă să aibă o viaţă obişnuită în cadrul comunităţii surzilor. S-a observat tendinţa ca ei să formeze acest grup şi în întâlnirile de la club, ceea ce nu exclude participarea altora la discuţii sau posibilitatea ca un anumit membru să opteze pentru compania unui alt fel de grup. Tendinţa de a fi împreună este împlinită prin liantul asigurat de strângerea lor împreună, ca adunare euharistică. De asemenea, adeseori comunitatea continuă să rămână împreună şi după Sfânta Liturghie, la o agapă oferită de unul dintre ei. Se observă exstenţa unui nucleu nelipsit şi datorită căruia se adaugă noi membri adunării euharistice. Al doilea cerc, mai larg este al celor care vin odată la două sau la trei întâlniri. Alţii preferă să îşi facă apariţia sezonier. Pe perioada verii ei se retrag la ţară sau pleacă în vacanţă, fie au mai mult de lucru. O ultimă categorie ar fi „curioşii” care vin numai să vadă cum decurg lucrurile acolo la biserică. Unii dintre ei revin, alţii deloc. Acolo unde comunitatea are preot (Piteşti, Oradea, Timişoara), ea duce o viaţă religioasă obişnuită, cultul fiind integral transpus în LMG. În aceste cazuri, surzii se spovedesc preotului lor. În localităţile unde nu există preot, ci numai un interpret, spovedania este o adevărată problemă. În aceste situaţii se recurge la 3 soluţii:

• penitentul şi preotul duhovnic obişnuit comunică prin bileţele

• deplasare unui preot al altei comunităţi

• deplasarea membrilor comunităţii în localitatea cea mai apropiată unde există preot.

Problema spovedaniei este legată de cunoaşterea LMG. Poate fi acesta folosit în cult? Pentru un răspuns afirmativ există mai multe argumente:

1. Lingviştii afirmă egalitatea LMG cu limbajul vorbit.

2. Tradiţia liturgică a Ortodoxiei a urmat modelul Cincizecimii, adică Biblia, predica, cultul în limba vorbită a poporului.

3. Considerându-l pe om în ansamblul său, trup şi suflet, Ortodoxia nu face din cuvânt singura formă de comunicare. Cuvântul este completat şi susţinut de alte elemente, dintre cele mai diferite: arhitectura, iconografia, veşmintele, lumânările, tămâia, muzica, gesturile şi mişcările cultice (de exemplu „hora” de la cununie).

4. Discursul cultic ortodox este descriptiv şi analogic, folosind imagini metaforice. De exemplu, în una dintre cele mai populare slujbe ortodoxe, Prohodul, Iisus Hristos este asemănat cu diferite făpturi însufleţite sau neînsufleţite: lumină, spic, soare, leu, mir, piatră, viţă.

   Ţinând cont de toate acestea, LMG nu numai că se pretează la a fi folosit la limbaj liturgic, ci se află în consonanţă cu întreaga tradiţie cultică ortodoxă. Mai mult, elementele precizate pot şi trebuie să servească ca izvoare de inspiraţie pentru realizarea unui LMG liturgic ortodox şi a unui discurs gestic coerent pentru deficienţii de auz. În acest fel, străduinţa de a pune bazele unui LMG liturgic ortodox va scoate în evidenţă actualitatea, unitatea şi rostul unor aspecte ale tradiţiei cultice, dintre care unele au fost insuficient explorate până acum. Această argumentaţie ne ajută să răspundem şi altor probleme: Este firesc pentru comunitatea de surzi să fie independentă de cea a auzitorilor, având locaş şi preot proprii, sau este de ajuns un interpret, pentru participarea surzilor la liturghie alături de auzitori? Pentru a răspunde acestei probleme, trebuie să avem în vedere următoarele:

1. surzii sunt un neam, cu istorie, limbă şi cultură proprii
2. propovăduirea apostolică s-a adresat neamurilor
3. caracterul, interpersonal şi secret al spovedaniei
4. caracterul direct, participativ al Sfintei Liturghii (un interpret înseamnă participare indirectă)
5. în practica actuală a BOR interpreţii sunt o treaptă intermediară până la hirotonirea unui preot.

   Pentru ca o comunitate ortodoxă de surzi să aibă viaţă liturgică deplină, trebuie îndeplinite următoarele condiţii:

• existenţa un spaţiu liturgic distinct
• folosirea LMG în cult, predică şi spovedanie
• hirotonirea preoţilor cunoscători ai LMG, ai mentalităţii şi comportamentului persoanelor surde.

   De asemena pentru ca această comunitate să se menţină şi să sporească, este nevoie de o pastoraţie susţinută din partea preotului auzitor şi cunoscător al LMG, completată de activismul nucleului comunităţii religioase.