 |
|
Imagini |
Afiş - Invitatie
|
12 februarie 2006 |
|
De 3 ani surzii ortodocşi
din Bucureşti au o biserică numai a lor şi anume, Paraclisul
Mănăstirii Radu-Vodă din Bucureşti. Patronul ei este Sfântul
Ierarh Meletie, Arhipeiscopul Antiohiei. Acest mare Sfânt al
Bisericii Ortodoxe a trăit în secolul IV d. H. şi este sărbătorit
la 12 februarie. |
|
|
Anul trecut a fost pentru prima dată când în ziua respectivă, credincioşii surzi, în număr
mare, şi-au sărbătorit ocrotitorul. Anul acesta, am avut din nou bucuria prăznuirii, de data aceasta într-un cadru mult mai
larg. Ne referim, în primul rând la grupul de surzi din Râmnicu
Vâlcea, condus de preotul lor, Gabriel-Raul Popescu. Alături de
cucernicia sa, preoţii Cătălin Niculescu, de la Biroul de
Pelerinaje al Patriarhiei Române, Toderiţă Rusu, de la Spitalul
Militar Central, Florin Iorga, Comunitatea Ortodoxă a Surzilor
din Piteşti, Narcis Maxim şi diaconul Florea Barbu au alcătuit
alesul sobor de slujitori care şi-au unit mâinile şi inimile la
rugăciune împreună cu credincioşii surzi în această sfântă şi
mare zi.
Am avut deosebita bucurie
de a-l avea în mijlocul nostru pe Prea Fericitul Părinte,
Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a cărui
binecuvântare ne-a fost transmisă de prea cuviosul Nectarie
protosinghelul, stareţul Manastirii Radu-Vodă. În mesajul Său,
Prea Fericirea Sa ne-a asigurat de dragostea părintească şi de
grija neîncetată cu care ne poartă în rugăciunile Sale.
Toate acestea au făcut din
praznicul acestui an o sărbătoare cu totul deosebită.
Ne-am rugat cu semne pentru că semnele sunt „limba ce o vorbim”.
Ne-am rugat cu semne pentru că aşa simţim.
Ne-am rugat cu semne pentru că aşa ne-a învăţăt Sfântul Meletie.
Ne-am rugat cu semne şi Dumnezeu ne-a văzut şi ne-a ascultat.
Ne-am rugat cu semne şi auzitorii s-au minunat de puterea cuvintelor noastre.
Ne-am rugat cu semne şi mai marii Bisericii au întâmpinat cu încântare modalitatea noastră
autentică de a ne apropia de Dumnezeu.
De aceea, fără nici o tăgadă, putem afirma că a fost praznicul bucuriei depline.
|
|
Sâmbătă, 5 martie 2005, ultima de dinaintea începerii Sfântului
şi Marelui Post, Biserica Ortodoxă a fixat ziua pomenirii de obşte a morţilor.
Este nu atât o zi a întristării, cât o zi a nădejdii că cei dragi ai noştri nu au
dispărut în neant, sau pur şi simplu, ci au trecut cu bine la Domnul.
În
conformitate cu aceasta, noi ne rugăm pentru odihna sufletelor celor adormiţi
şi pentru
iertarea păcatelor lor.
Anii trecuţi, surzii îi cinsteau bineînţeles pe cei repausaţi, dar fiecare la biserica din cartier. Anul acesta,
însă, ziua de sâmbătă a
însemnat pentru credincioşii deficienţi de auz din Bucureşti, comemorarea celor
defuncţi în cadrul propriei comunităţi, în biserica proprie, cu slujbă pe
înţelesul
lor, în limbajul mimico-gestual. A fost un moment de bucurie am putea spune pentru
că, iată, avem aceleaşi nădejdi şi aceeaşi mângâiere a învierii a
înaintaşilor
şi a noastră, deopotrivă, datorate, evident, Învierii Domnului şi Dumezeului
nostru Iisus Hristos. "Hristos a înviat din morţi, parga celor adormiţi. Că de vreme
ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om a venit şi învierea morţilor.
Că după cum toţi mor în Adam, tot aşa toţi vor învia întru Hristos." I Corinteni
15, 20-22. Este pentru prima dată când cu toţii am cântat cu semne "Veşnica
pomenire" şi ne-am rugat: "Cela ce, prin adâncul înţelepciunii, cu iubirea de
oameni, toate le chiverniseşti şi ceea ce este de folos tuturor le dăruieşti;
Unule, Ziditorule, odihneşte, Doamne, sufletul adormiţilor robilor Tăi, că spre
Tine nădejdea şi-au pus, spre Făcătorul şi Ziditorul şi Dumnezeul nostru." (troparul
zilei) |
