Comunitatea ortodoxa a surzilor din Bucuresti

Datorită existenţei Sfântului Meletie putem noi astăzi, aici, să ne rugăm cu mâinile şi să vorbim prin semne cu Dumnezeu şi despre Dumnezeu. Pentru că Sfântul nostru s-a folosit de degetele mâinii pentru a învăţa poporul cel binecredincios să mărturisească pe Dumnezeu cel unul în fiinţă şi întreit în Persoane. El a arătat celor prezenţi mai întâi un deget semnificând unicitatea fiinţei şi apoi trei pentru Treimea Persoanelor. Or, toţi sunt de acord în a afirma că acesta este una dintre cele mai greu de priceput de mintea omenească.
Faptul este cu atât mai uimitor cu cât chiar credincioşii auzitori, necunoscători de filosofii complicate, îi cer sfântului să le explice această minunată învăţătură. Şi aceasta nu oricând, ci în momentul în care participanţii la al doilea Sinod ecumenic din Constantinopol (anul 381), printre care a fost şi Sfântul Meletie, prăznuit de noi astăzi, au ieşit afară după ultima şedinţă pentru a face publice cele hotărâte atunci. Iar pentru sfântul, cea mai bună modalitate de a se face lămurit pe înţelesul tuturor celor ce aşteptau răspunsul Sfinţilor Ierarhi au fost tocmai semnele. Or, dacă pentru auzitori, semnele se dovedesc a fi întru totul lămuritoare într-o privinţă atât de greu accesibilă înţelegerii noastre, cu atât mai mult pentru cei care au făcut din semne un limbaj la fel de eficient ca şi cel vorbit. Contextul istoric şi teologic în care Sfântul Meletie s-a folosit de aceste semne ne dau nouă astăzi curajul şi girul de a liturghisi şi de a ne ruga prin semne la fel cum s-a întâmplat astăzi şi cum se întâmplă de mai mult de jumătate de an aici în Capitală. Căci, prin toate acestea Sfântul ne demonstrează că Dumnezeu se lasă abordat şi cunoscut prin mijloacele omeneşti de investigare, comunicare şi raţionare. Iar dacă pentru surzi, aceste mijloace poartă numele generic de limbaj mimico-gestual, iată că astăzi, prin Sfântul Meletie, Dumnezeu nu dispreţuieşte acest limbaj, ci dimpotrivă îi dă o valoare incontestabilă de limbaj liturgic şi teologic, punându-l pe aceeaşi treaptă cu limba greacă, ebraică, latină sau slavonă şi cu siguranţă că neamul surzilor are şi va avea reprezentanţii săi în divanul sfinţilor care vor judeca lumea la sfârşitul veacurilor întrebându-i pe auzitori: „Nu cumva aţi râs de aceşti ai Mei prea mici când i-aţi văzut vorbind în semne? Nu cumva i-aţi oprit să mai bată din palme slăvindu-Mă pe Mine? Nu cumva din neştiinţă sau din uitare sau din nebăgare de seamă i-aţi exclus de la adunarea sfinţilor şi de la părtăşia cu Trupul Meu, Biserica? Adevărat, adevărat spun vouă, aşa făcându-le acestora fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut! Cine are urechi de auzit, să audă!